Organizare pentru spitalizare

                     Partea a II-a: Cheile Rasnoavei Maraton

                29 iulie 2012: 42 km +/-1930 m, timp limita 10 ore

                Dupa ,,alergarea” din Parang, la prima editie, m-am trezit, abia miercuri, printr-o curioasa conjunctura radiofonica la Romania Actualitati, cu o noua provocare: Clubul Montan Altitudine Rasnov, organiza “Cheile Rasnoavei Adventure” – cea mai complexa competitie de sporturi montane din Romania, singura competitie din tară care reuneste 5 concursuri: Mountain bike maraton 57 km, Duatlon individual 18km + 21km,  Cursa mountain bike 18 km, Maraton  42,195 km, semimaraton 21km.

Toate in doar 2 zile: sambata – bike, duminica – trail running.

29 iulie dis de dimineta votez (ghici cu cine) si plec auto spre start, pensiunea Conca Verde (698 m alt.), chiar la intrarea in chei. Cald, nici un nor, nici o adiere, prognoza de canicula. Lume nu prea multa, dar lume buna. Multi au renuntat dupa ultramaratonul de 90 de km Bucegi  7500.

Simpatica mascota, ursuletul, regasit si pe tricoul primit. Dar apar primele semne ce ridica intrebari: ce cauta Chio chips in pachetul de start? De ce se intarzie sedinta tehnica si implicit startul? Cu greu primim ad-hoc informatii despre ce urma sa fie traseul. D-nul Popescu, tatal Crinei Coco Popescu, un pic confuz, ia decizia sa ,,dea drumul” maratonistilor (dupa o intarziere de 20 de minute), urmand ca cei de la semimaraton sa plece separat. Curios…

Start-ul anost, parca a lehamite de caldura si toropeala . Si doar e dimineata (10:20). Mult prea tarziu.

Primii 4 km de drum forestier prafos prin Cheile Rasnoavei, flancati fiind de multimea de week-end-isti ce abia facea ochi, dar asa zisa lor muzica racnea pe alocuri din boxe.

Incepe urcusul pe poteca spre Cabana Poiana Secuilor. Primul punct-alimentare, in apropierea cabanei (km 7,5).

Ce urmeaza de aici incolo, cel putin pentru mine si acum trezeste indignare. Reintram in padure, traseu valurit in usoara coborare cu poticneli in a urmari marcajul pana in saua Coada Calului (960 m). Unde e punctul 2 de alimentare cu apa? Nu e! Urmatorul, conform organizatorilor, in zona Vf. Postavarul. Fatala greseala tactica: ma bazez pe frecventa buna , a punctelor cu apa, stabilita de organizatori din 5 in 5 km si nu am la mine nci un strop lichid.  

Si de aici incepe  greul cel mare: urcarea apriga pana pe Varful Postavarul (1.799 m) km 15,5. Ma uimeste si raman impresionat de d-nul Buburuz (peste 60 ani), care trage constant si bine. Urcam in grup destul de compact de 6-7, mai depasim o serie de iepurasi voinici pe plat-ul forestierului, sufocati la deal.  Iesirea mult asteptata pe partia de ski, unde Salvamontul cu o Toyota Hillux ne indreapta pe pantele din Kanzel catre varf.

In dreptul telecabinei mici, dintr-un grup tocmai sosit, un englez dupa vorba, dupa port, nu are altceva mai bun de facut si da sa ma intrebe ceva legat de un traseu. Abia ce reusesc sa fiu intre alergare si mers, ii zambesc cu greu si fac un  semn de necunoscator si vad stanca varfului.  Imi e tare sete si astept apa. Se ingroasa gluma. Pe varf suntem contrariati: voluntarii ne identifica dupa numere si ne trimit mai jos dupa apa, la cabana SKV-ului.

Pai asa ne-a fost vorba ? Inghit greu situatia de facto, imi las colegii de urcare si cobor incurcat de multimea ce dorea, firesc, sa ajunga si ea pe varful stancos . Alta miscare fata de urcare. Oare bena Hillux-ului nu putea sa nu vina goala? Il rog pe Salvamontist de ceva apa, saracul nu are decat Pepsi, cu greu inghit doar o gura, e otrava pura, dar e lichida. Vad pentru prima data dezastrul noilor partii si lacul plantat in mijlocul Poienii Ruia, dar imi trebuie neaparat apa.

La cabana apa e dramuita (!) si incep sa ma enervez.

Plec imbufnat, dar ma bazez pe izvorul de sub fosta partie Drumul Rosu. Cu greu realizez, vazand dezastrul partiilor, ca sperantel e imi pot fi naruite la locul fostului izvor captat si protejat de o cusca de beton.

Nu mai recunosc nimic din ce era odata, tin poteca ce merge pe langa partii, la un momen dat dispare pe partie…

Un voluntar ars de soare la propriu, imi face semn ca pe la el e calea. Alerg tare 5 minute si ajung la zona izvorului unde regasesc un voluntar ce imi indreapta pasii alergatori pe scurtatura prin padure. Sta pe partie in soare si il intreb de izvor. Habar nu are, simt ca explodez ,dar regasesc , oaza de apa rece (km 18) si parca vesnica la locul ei. Cedez tentatiei si inainte de a sorbi la propriu apa extrem de rece, ma ud din cap si pana in picioare. Cum inauntru e rece si sunt ud complet, trebuie sa plec degraba.  

Recunosc iesirea catre Vanga, traversez partia, iar poteca se duce tare la vale prin padure, apoi prinde un inceput de drum forestier malos, dar uscat. Drumul forestier se largeste, ies, tot singur, din padure si la km 20 prind un voluntar la o intersectie de drumuri forestiere. Punct de alimentare cu apa si ceva fructe. Saracut, dar la locul lui. Primesc directia de urmat: un drum de TAF prafos printr-o taietura.

Incepe zona intortocheata, prost marcata si fara orizont, partial stiuta de la Duatlonul Tarii Barsei (1 iulie 2012). Cu ochii in patru catre marcajul punct verde, alerg partial. La o rascruce ma trimite in dreapta chiar Coco Popescu (km 22,3). Portiunea de carare este alergabila, umbroasa si te indemna sa mergi inainte. La un momen dat gasesc un coleg extrem de contrariat cu GPS-ul in mana, urmarind traseul si incercand sa desluseasca trasa de urmat. Nu ma convinge sa-l urmez, asa ca o tin pe a mea, marcajul punct verde si foarte vag benzile din copaci. Aveam ulterior sa aflu ca ratase traseul, repet, cu GPS-ul activat si timpul pierdut 25 de minute.

Unde e punctul de hidratare de la intersectia cu valea Cetatii (km 26 )? Nu e!!! Inghit iarasi in sec. Keep running! Ajung la zona Valea Carbunari  (km 32)dupa 4 ore si 15 minute, la trambulinele la care se lucreaza inca. Mai sunt 10 km, probabil ma incadrez sub 6 ore.

Aici trebuie sa fie apa. Oficial da, in teren ba. Nu inteleg nimic, mai ales ca nu sunt nici voluntari in zona. E trecut de 14:30 si caldura sufocanta. Nici traseul nu imi e clar. Bajbai in zona parcarii, nici tipenie de organizatori… Ce fac oamenii astia??? S-au dus la strand? Nici macar nu am cu cine sa ma sfatuiesc, singur fiind. O iau la ghici pe drumul auto pietruit ce ajunge in varful trambulinelor si bucuros regasesc marcajul. Jos undeva la parcarea asfaltata apar si colegii care m-au insotit pana pe Vf. Postavarul.   

Se urca in continuare, e foarte, foarte cald, dar setea e crancena. Nu reusec nici sa inghit ceva solid. Nu am cum fara apa. Scuip inghititura din batonul energizant.

Baiatul cu GPS-ul revine puternic din urma si se pierde. Usor usor sunt intrecut de grupul celor din urma.

Nu mai pot sa alerg. Efectiv ma doare spatele in zona rinichilor. Mai fac o incercare, dar durerea, ca un cutit, ma opreste brusc. E clar, e de rau. Imi vin in minte tot felul de ganduri, blocaj renal si alte chestii asemenea. Merg la pas, doar. Dupa ce o reintalnesc pe Coco Popescu in intersectie, imi dau seama, am si timp de reflexie, mergand doar, ce s-a intamplat cu GPS-ul harta si traseul. De fapt pe harta apar doua trase paralele cand de fapt e o portiune comuna, la dus si la intors. Baiatul cauta a doua poteca, asa dupa cum harta GPS-ului il facea sa creada ca asa e… Nici un cuvant la mini sedinta tehnica inaintea startului.

Urmeaza ceva halucinant: ma intalnesc cu Gheorghe Blajiu, care asa dupa cum banuiam terminase déjà (in 4 ore 41 min) si se intoarcea pe traseu dupa concurentii ramasi de caruta. Ii spun de lipsa apei, de traseul prost marcat, primesc si multumesc pentru apa primita, plec la vale, el la deal.

Apare si semnalul la telefon, sun si o anunt pe Mihaela si pe tata (suportul logistic si nu numai) ca ma plimb… Ii rog sa vina cu apa inspre mine. Nu mai cred in existenta ultimului punct de hidratare (km 36 – Padina Comorilor).  Dupa o coborare continua de 2 km, cu greu ajung la drum si imediat izvorul stiut la intersectia cu traseul spre Vanga . Simt ca l-as seca dintr-o sorbire.  Rezist stoic tentatiei.  Apelez la tactica racirii cu apa. Functioneaza .  Abia acum beau.  Miraculos prind puteri  si vointa de a continua are suport. O iau la sanatoasa, primele pensiuni,  exista (!) punctul de hidratare (km 36), nu ma opresc,  trec rapid de obiectivul devenit turistic al casei din Cold Mountain si vine si Nubira suport cu apa minerala. Abia acum beau  cu adevarat. Un litru dispare dintr-o sorbire iar al doilea il iau cu mine. Pentru racirea ,,motorului”.  

La 1 km de sosire zarva mare printre week-end-isti: un elicopter si o salvare aveau treaba… Ajung cu tonusul si sanatatea refacute, dar cu nervii intinsi.

Dupa 6 ore si 52 de minute. Aflu ca grupul celor 4 ce m-a depasit in zona trambulinelor nu a ajuns inca (aveau sa termine in 7 ore si 56 minute dupa o ratacire si recuperare pe cinste).  

Concluzie: am fost si poate nu voi mai fi cobaiul unor oameni prea mandri sa inteleaga o realitate foarte simpla: orice inceput este extem de greu si trebuie sa accepti sfaturile celor care au dovedit pricepere si abilitati organizatorice.

Sau mai simplu: la pomul laudat niciodata sa nu cari sacul gol spre a te imbogati umplandu-l.

Iar invatatura pentru mine: do it yourself…

http://cheilerasnoaveiadventure.blogspot.ro/p/trasee.html

Codrin