Maraton Piatra Craiului 2012 – Help me father !

Ultima incercare pe 2012. MPC-ul  este de fiecare data provocarea suprema. O emotie pe care nu o traiesc decat aici. Poate Craiul e de vina. Poate atmosfera fara egal. Poate prietenia pe care Lucian o cultiva cu obstinenta printre noi, cei noi, cei vechi si cei ce vor tot veni.

Si desi in 2012 am bifat doar a doua editie, atmosfera a fost una fara egal. Vremea a contribuit si ea.  Dar spre deosebire de 2011, mi-am propus o repetitie generala integrala, adica un MPC cap-coada, doar cu mine insumi si doar pentru mine.

Cu trei saptamani inainte de startul traditional din prima sambata de octombrie, mi-am dat singur start la 7 dimineata pe o vreme traznet. Dupa un parcurs bun pana dupa stana din Grind, de ce mi-a fost frica nu am scapat: cainii ciobanesti, ca de obicei fara stapan, la finalul unei turme de mioare. Pe ultima parte a urcarii prin padure, inainte de a vedea creasta, in drumul de Funduri, m-au inconjurat o ceata de dulai cu jujee si bine antrenati,  noapte de noapte, in luptele cu Mos Martin.

De acasa, preventiv, mi-am pus problema unei astfel de intalniri. Doua solutii: petarde sau mancare. Prima varianta a iesit din calcul din cauza trepidatiilor odata cu alergarea care stricau arma. Asa ca, m-am inarmat cu un pachet generos de biscuiti, o delicatesa pentru huidumele canine obisnuite doar cu postul parca fara de sfarsit de la stana. Si uite asa, mi-am invins frica la vederea celor 6-7 exemplare, de altfel bine articulate si am facut-o pe Mos Craciun in miez de vara. Doar anticipand  iminentul festin, catelusii s-au potolit din latrat si asteptau cuminti portia. A avut fiecare, chiar daca nu pe saturate. Tiptil, m-am tirat de langa ei, tocmai in momentul cand seful biped cu bota si-a facut simtita prezenta. S-a intors dupa colaboratorii dati lipsa in turma. Si cum n-a inteles si nu va intelege postura in care oricine poate ajunge, adica in contradictie cu dulaii, m-a si luat la rost: domnu nu le da de mancare! OK, nu le-as da, dar nici mancare nu vreau sa devin. Ne-am reglat amical diferendul si mi-am vazut de drum.

Din padure odata iesit, m-a luat in primire soarele de vara. La deal greu, dar am ajuns cu bine in creasta, nu inainte de a ma intersecta cu Mihai  Munteanu, sosia locala a lui Chuck Norris, ce cobora tare in alergare in sens invers impreuna cu un prieten. Ne salutam si la drum.

In creasta il salut virtual pe Gogu, cabanier la cabana Dragos Bajan si suport bine restul de drum: Valea Urzicii, Marele Grohotis, Umerii Pietrei Craiului, ref. Spirla, Cab. Plaiul Foii si calvarul pana la Diana. Sunt in graficul propus: undeva la 6 ore si ¾. Jos la manastire si glont pana in Zarnesti. Ajung dupa 6 ore si 55 de minute. Foarte bine fata de 8 ore si 22 minute din 2011. Ramane de vazut daca in cursa voi reusi sa fiu mai rapid.

Lume multa se aduna la start. Incalzirea de rigoare. Ii salut pe cei cunoscuti, deja frati de drum si hai Lucian cu AC / DC –ul: 10, 9…..3,2,1, START.

Dar ce start: unii se cred pe plat si avand si argumente s-au tot dus! Imi vad de ritmul propriu, dar tin pasul cu cei de calibrul meu. Lumea locala, deja obisnuita cu fenomenul MPC-ului e la porti, in fata lor sau doar la ferestre. Gura Raului, Botorog si imediat dupa captarea de apa, trecem vadul lipsit de apa si ne inghesuim pe urcusul tare la inceput pana in drumul de Pestera. Trec amuzat de un pusti alergand, ce s-a lasat cuprins de muzica din casti si fredona doar pentru el, dupa el: HELP ME FATHER!

Copiii localnicilor pe post de vajnici suporteri ne incurajeaza sincer cu arsenalul sonor din dotare. Multi dintre ei, in cativa ani se vor transforma in stapanii MPC-ului.

Bravo domnule professor! Si un exemplu pentru perseverenta de a nu lasa copii inrobiti de lumea virtuala a jocurilor informatice si a falselor retele de socializare.

Iesim in drum dupa ce mirosurile locale amestecate (iarba, animale si flori), par fara sfarsit. Colbul drumului (ce urca constant), apoi coborarea tare spre Casa Folea. Umbra padurii pana spre saua Joaca e binevenita. Foarte cald pentru inceputul toamnei. Inca putin pana la izvorul de la Table, unde se produce o mare imbulzeaza la apa captata printr-un furtun si oferita dornicilor care au recipiente goale. Pana la izvorul de la Spirlea, apa deloc. Ne ingramadim asadar langa cel ce manevra furtunul. Sunt apostrofat de cineva ca mi se umple bidonul mie, desi el a ajuns inaintea mea. Pe principiul spiritului cozii de alta data. Hai ca e prea de tot faza, dar ii cedez intaietatea si nu mai stau.

Pana la iesirea din padure alimentez energetic motorul si sper ca sa nu ma tai ca anul trecut. Grupul in care ma aflu se tine compact. Cineva zice ceva de cat de buna-i berea. N-am ce face si-l sustin, dar gandul lichid ma prinde neconcentrat si intr-o clipita prind o zona de noroi la suprafata intarit, care ma duce la orizontala. Ma ridic uimit, evaluez pagubele: nimic fizic, dar unul dintre bete devine inutilizabil. Concluzia:bereadauneaza grav sanatatii.

Iesim la iarba si privesc Golgota pana la saua Funduri. Cei aprigi sunt la umbra Vaii Urzicii sau poate si mai departe. Multa, multa lume. Fiecare tine ritmul sirului sau se da la o parte pentru locomotivele ce pufaie zgomotos, dar eficient la urcare. Inca mi-e bine, dar parca nu asa cum speram. In fine ajung pe creasta, doar intr-un bat. Piu-piu-ul clasic si inconfundabil al voluntarilor din check point-ul de maxima altitudine. Nici o secunda nu opresc si sper la o coborare rapida. Am grija la readaptarea miscarilor necesare pentru coborare, prind un culoar liber si trag tare. Spre Marele Grohotis prind un grup compact si cum ritmul imi convine ii urmez. La Umeri, pe coborare mai accelerez un pic, la fel si pana la ref. Spirlea, unde gandul imi e deja afectat de sete. In Valea Spirlei, imediat dupa ce apa susura provocator, opresc si beau cam fara oprelisti. Racesc si motorul. Realimentarea cu apa, buna dar cam lunga (3 minute).       

Pana la Plaiul Foii nu vad decat inainte, dar la izvorul din drum pe dreapta, dupa punctul de alimentare, unde doar strugurii si lamaia ma ispitesc, cedez deliberat si ca o camila imi refac rezervele de apa. Asta pentru incercarea psihicului pe valea Ursilor si nu pentru ca ar fi fost obligatoriu.

Si incepe adevaratul calvar: urcusul spre Diana pe valea Ursilor. Nu am decat un bat disponibil …Lucian ne ofera o surpriza aparand la intrarea in padure. Dar surpriza cea mare ne-a livrat-o chiar inainte ca poiana Dianei sa apara. Ne abate aproape 1 km pe o trasa noua, cu o scara improvizata pentru o coborare, multe sicane, dar in sfarsit Diana. Clar, calvarul pentru mine s-a terminat.

Coborarea in viteza, surpinzator il las in spate pe Costel, trec si de Manastirea Coltul Chiliei si vine ultima intalnire cu strugurii si apa. Si finalul pare aproape.

Si chiar e aproape. Cand mi-e lumea mai draga, pe plat bineinteles, mai fac o boacana. Cu gandul la ultimii 3 km ma impiedic de un fir de iarba si cad secerat. Evaluarea necesara, totul e la loc, inclusiv ochelarii, dar secventa e antologica.

Ies in drum, mai e 1 km, reduc treapta de viteza si ma chinui sa leg drapelul Alpin Club Brasov de batul devenit acum nefolositor. Oboseala isi spune cuvantul.

Finis bucuros alaturi de suporteri dup 6 ORE SI 40 minute. Foarte multumit de parcurs, de progresul realizat fata de 2011, dar cu gandul la aterizarea fulgeratoare, din senin.

A fost o bucurie si o zi greu de uitat.

Multumesc Lucian pentru prietenie si celor care-si fac din MPC un tel si un prilej de bucurie colectiva. Chiar daca pentru o zi intr-un an.

Codrin