Si totusi s-a tinut. Pe zapada…

Maraton Piatra Craiului – 5 octombrie 2013

 

Si totusi s-a tinut. Pe zapada…

 

 

Anuntul Carpathian Man m-a facut sa nu ratez ocazia de a fi la ceva ce n-a fost oficial. Desi gandul de a reface maratonul chiar in ziua amanarii lui (pentru 2 noiembrie 2013) a fost primul impuls la auzul vestii.

 

Cum ora 9 era fixata ca ora de start, cu 10 minute inainte eram la fata locului.

Frig -4C.

Niste baieti zgribuliti nu se incumetau sa coboare, renuntand la caldura masinii. Facem cunostinta si imi spun ca Lucian va sosi in curand, iar plecarea pe traseu sigur va fi.

Pana la 09:30 ne strangem (vreo 30). Foarte multa lume din zona top-ului (Zsolt, Adi, Silviu, Gigi, Alex, Marius, Pepi, fetele SIS etc si bineinteles Lucian)

Si se da ,,startul”!

Tinem aproape doar la inceput, apoi cei mai in vana se duc si se tot duc, ca doar la urmatoarea competitie ne vom mai intalni…

Prindem zapada odata cu primul urcus spre Magura. Acum o saptamana era inca bine. Acum totul pare incremenit de frig. Ne bucura lipsa vantului si a norilor. Soarele e peste tot deranjant.

Ajunsi sus in drum ne regrupam si pornim spre Casa Folea.

Unde traseul a fost schimbat: direct la deal in urcare pe marcajul TG care duce la Curmatura. In Poiana Frumoasa parasim acest marcaj si tinem spre stanga pana la revenirea in traseul clasic al Maratonului Piatra Craiului.

Iarna e la ea acasa, ne bucuram de vederea intregului masiv si alergam prin zapada (20 cm). Greu si cu atentie la fiecare pas.

Saua Joaca: aceeasi imagine fara cuvinte si o noua oprire La Table (km 10,5).

Incremenire de iarna.

Incepe prima ,,bucurie”: urcusul de 4,5 km pana in Saua Funduri, pe creasta.

Dupa aproape 4 ore (de la plecarea din Zarnesti), la 13:15, de pe creasta suntem in alta lume. Poze si lume bucuroasa de privitul in toate zarile deschise.

Pe Valea Urzicii coborarea se anunta dificila. E zapada multa (40 cm), iar noi nu avem incaltarile potrivite. Desi l-am vazut pe  Pepi incaltand coltarii pe pantofii de alergare.

E greu tare. O saritoare la care intalnim o sfoara (nici vorba de cordelina) agatata de un copacel. Cum m-am dus primul, o incerc. Tine, la fel si micul molid. In lipsa de altceva, privind in jos la saritoarea horror, acoperita cu zapada si cu prize doar ghicite, m-am bagat,

Surpriza: la mijlocul saritorii gata cu sfoara! Ma uit in jos mai sunt 3 metri la liber. N-am ce face, ma intrebuintez la maxim, nu de alta, dar o cadere nu e de bun augur… Papucii Quechua, desi in moarte clinica, inca mai ofera suport. In fine sunt jos si valea se deschide. Coborarea pe zapada si grohotis. Cobor cum apuc, cu greu si amar, trasa fiind mai mult ghicita, ajung si intru in padure.

Pana aici cazaturile pe fund au fost nevinovate. Una, doua (cam multe) tranteli zdravene pe poteca ce abia incepuse in padure incercand sa alerg. Nu-i de bine. Pun frana si o iau la pas. Asa  si trebuie.

Inainte de Marele Grohotis am parte de o intalnire extrem de placuta cu doamna Marlene Mititeanu si bineinteles cu domnul profesor Dinu Mititeanu. Schimbam cateva cuvinte, aflu ca Zsolt si grupul lui de 6 a trecut, muncind  din greu sa deschida poteca.

Se poate alerga, dar mentinerea echilibrului e foarte solicitanta. Traversez un valcel si vad urmele unei prime avalanse… Trec de Umeri unde zapada e groasa rau, iar mai jos, turturii de 2-3 metri deja s-au format pe peretii impunatori inainte de caramidarie. Aici coborarea prin zapada afanata si mare face toti banii.

Pana la refugiul Spirlea (15:25), ma lupt cu capcanele padurii.  Nu stiu de ce, dar sunt singur, din spate nu vine inca nimeni. Coborarea de la refugiu e ca partia de bob. Risc, incerc sa nu ma ,,stric”. Partial reusesc si usor, usor poteca se transforma in drumul atat de binecunoscut. Pana la Plaiul Foii nimic de raportat, in afara noroiului de care nu am reusit sa trec decat infruntandu-l (zona barierei).

Trec de Plaiul Foii (16:00), opresc la izvorul din drum si apuc sa prind gustul bomboanei de pe coliva: urcusul spre Diana. Surpriza si nu prea, dar padurea s-a imburdat peste masura. Peste, pe sub cregi, copaci rupti, trantiti, ingropati de prea multa si greua ninsoarea de intai octombrie. Si mai e si panta alunecoasa si inalta.

In sfarsit vine cineva: Pepi, Zoran si apoi Rose (singura fata care in final a vazut finish-ul!). Dupa ei nimeni. Usor, usor se departeaza urcand rapid. Cu bucurie ajung in poaina unde e refugiul Diana (17:35) chiar in momentul cand grupul celor trei o ia la vale.

2 minute de hidratare, doua poze si reincepe calvarul cu zapada, padurea, poteca abrupta, trantele (mai rare, semn ca m-am obisnuit cu astfel de  reteta).

La 18 fix trec de manastire, se lasa rece, soarele a disparut pe creste iar drumul de Zarnesti un noroi continuu. Cel putin zapada e pe terminate.

Valea Crapaturii si ultima portiune de poteca, atat de incantatoare vara, acum doar noroioasa, clisoasa. Viteza e normala, in dreapta Bucegii sunt purpurii…

Intrarea in Zarnesti, unde e freamatul si nelinistea de alta data a finish-ului? Da! Zoran ma incurajeaza, drepta, intru prin poarta (ce nu a fost) si… punct. Si tot -4C.

9 ore si 25 minute.

Sper intr-un MPC real in 2 noiembrie. Desi…

 

 Codrin